Am urmărit un discurs al Monicăi Lewinsky aici . Cu siguranță știți despre cine e vorba. În 1998 am urmărit scandalul, dar nu cu foarte mare interes. Trebuia să îl urmărești, era pe toate gardurile. Vă puteți închipui cum era în SUA. Cu siguranță pe și mai multe garduri. Am urmărit-o pe această femeie de 41 ani și îmi era extrem de milă de ea. Evenimentele petrecute cu ani in urmă o afectau în mod vizibil și în momentul rostirii discursului. Subiectul dezbătut de ea e despre cyberbullying.

Mediul online tocmai își făcea loc între tv, radio și presa scrisă. A fost prima persoana umilită sistematic și constant în mediul online. Acum pe rețelele de socializare, apărute între timp se regăsesc frecvent jigniri, umiliri sau expuneri de momente private. Iar acei oameni/tineri care nu sunt suficient de maturi psihologic pentru a face față acestor provocări, aleg foarte des soluții extreme, neputându-și închipui să înfrunte opinia părinților, prietenilor, colegilor după ce le-a fost furată și făcută publică intimitatea.

Mă gândeam cât de simplu este să judecăm pe cineva. Această femeie a fost judecată în cel mai crud mod posibil, ani la rand. S-a făcut din ea imaginea depravării și a rușinii la vremea respectivă. Așa cum ea recunoaște, a fost o greșeală a tinereții, pe care o regretă în fiecare zi, și de care i se aduce aminte de mai multe ori pe zi. Câți dintre noi nu am făcut greșeli sau nu au fost in situații pe care le regretăm și despre care nu am vrea sa se afle. Oricum au trecut, nu are rost sa ne măcinăm zilele cu regrete dar totuși nu ne-am dori sa fie publice nici măcar în cercul nostru strâns de prieteni, ce să mai pomenim de Facebook. Dar cu toate astea ne vine atât de ușor să aruncăm cu piatra în momentul în care auzim de greșeala altora. Uităm de empatie sau de compasiunea atât de necesară în momentul în care judecăm acțiunile sau alegerile cuiva. Sau când este vorba de culoarea pielii, orientarea sexuală, religia, etnia șamd. Indiferent dacă ești gnostic, darwinist, creștin, budist, ateu sau orice altceva, nu cred că ai ceva împotriva fericirii personale (mai putin dacă ești masochist, dar e tratabil :)). Cred că scopul nostru primordial în viată ar trebui să fie fericirea. În același timp să îi lăsăm pe alții sa fie fericiți. Dacă vezi pe stradă o femeie mai corpolenta în fustă mini, las-o să fie fericită. Cu ce te ajută dacă faci o remarcă jignitoare la adresa ei? Colega de birou nu ține postul Paștelui? Nu e problema ta mântuirea ei veșnică! Cineva dintre cunoștințele tale anunță că e gay, lasă-l sa fie fericit cu asta! Până la urma urmei este viața lor. Pe tine nu te ajută cu nimic să îi judeci. Din contră, îți strici buna dispoziție.

”Este inutil să argumentăm care opinie este corectă; mult mai benefic ar fi să lăsăm deoparte toate ideile preconcepute și să încercăm să vedem realitatea. Dar atașamentul nostru față de opinii ne împiedica să facem asta, făcându-ne nefericiți.” - William Hart

Nu e întotdeauna ușor. Când îți taie calea o mașină sau depășește cineva coloana de mașini, reacția instantanee este să îl cataloghezi ”bou”. Iar în clipa următoare te poți gândi că nu știi ce problemă o fi având acel om. Poate e bolnav copilul acasă și se grăbește! Ideea e să nu te enervezi. Cu toți nervii nu ajungi mai repede acasă, nu vei modifica educația unora, dar poți rămâne calm și să ai o seară liniștită, relaxată după ce ajungi acasă. În loc de țipete și stres descărcat între cei patru pereți ai căminului tău.

În loc sa rumegi seara, înainte de somn, cât de boi, ignoranți pot fi unii și să începi să relatezi oricui care e dispus să te asculte cât de puțin probabil este sa ajungă colega sau cunoștința gay in Rai, în loc de astea poți să-ți pregătești o cană cu ceai, să te uiți la un film , să citești o carte, să povestești lucruri amuzante din copilărie...orice te destinde. Iar dacă lași deoparte sentimentul ”eu știu cel mai bine, eu sunt cel mai bun” și îi accepți pe oameni așa cum sunt, ei vor înflori în jurul tău, vei zâmbi mai des iar Universul îți va răspunde cu un zâmbet.